ESEU

Victor Neumann
isoric, Timişoar

Teoria și practica istorică
Despre opera lui Reinhart Koselleck

Reinahrt Koselleck (1923-2006) este unul dintre cei mai importanți istorici contemporani. Profesor al universităților din Bielefeld, Bochum și Heidelberg, el se numără între umaniștii care au contribuit decisiv la înnoirea discursului istoric german și european de după al doilea război mondial. Opera sa e recunoscută în mediile academice din Europa și din cele două Americi, cu deosebire în cercurile istoricilor şi lingviştilor, filozofilor şi sociologilor. Koselleck s‑a inspirat din vechea şcoală de istoria ideilor, dar şi din filozofia lui Martin Heidegger şi Hans-Georg Gadamer. S-a remarcat prin analize riguroase şi prin ipoteze, metode şi interpretări proprii, multe avînd ca punct de plecare biografia personală și puse la lucru prin intermediul memoriei individuale și contra memoriei colective. Cărțile sale au fost traduse în mai multe limbi și editate în Marea Britanie, SUA, Olanda, Franţa, Italia, Portugalia, Spania, Finlanda, Ungaria, Grecia, Bulgaria, Japonia, Ungaria, România. Opera lui Koselleck a devenit una de referință internațională pentru științele umaniste și cele social-politice, o strălucită carieră avînd reformele avansate prin dubla accepţiune a istoriei, de retrospectivă a trecutului şi de prospecţiune a viitorului („Vergangene Zukunft”). În aprilie 2023 s-au comemorat 100 de ani de la nașterea lui Koselleck, Universitatea din Bielefeld pregătind o reuniune internațională dedicată vieții și operei savantului la care am ocazia să particip. În rîndurile următoare voi arăta în ce constă contribuția istoricului conceptual la înnoirea istoriografiei și a gîndirii politice, rolul traducerii lui Koselleck în alte limbi – în cazul de față în limba română –, respectiv modul în care istoria conceptelor și istoria conceptuală pot surclasa înțelesul vechilor limbaje social-politice. Narațiunea ideilor – așa cum e gîndită în textul de mai jos – are ca punct de plecare faptul că istoricul a fost oaspetele Universității de Vest din Timișoara în anul 2005; că în patrimoniul acestei instituții de învățămînt superior se află (prin donație) o mare parte din biblioteca sa științifică; și că printr-un proiect interuniversitar germano-român a ființat timp de opt ani (2008-2016) prima școală doctorală internațională de istorie conceptuală din România pe care am fondat-o împreună cu profesorul Armin Heinen de la Universitatea din Aachen.  

Concepte migratoare: temporalități și semnificații diferite

Traducerea din limba germană în limba română necesită echivalări terminologice pentru două comunități naționale avînd origini lingvistice diferite, moșteniri și repere culturale diferite și trăind în temporalități diferite. Fiind vorba de un înțeles diferit al ideii de modernitate, traducerea în limba română a unui concept fundamental înseamnă informare, contextualizare, o înțelegere a semnificației lui în ambele limbi. Cît privește traducerea lui Koselleck, aceasta necesită motivarea cititorului, asocierea lui în calitate de co-descoperitor al trecutului și al prezentului celuilalt și al său propriu, familiarizarea cu experiența personală și memoria istoricului (Margrit Pernau, Sébastien Tremblay, „Dealing with an Ocean of Meaninglessnes. Reinhart Koselleck’s Lava Memories and Conceptual History”, în Contributions to the History of Concepts, 15, no. 2 ( 2020), 7-28). Particularitatea unui astfel de demers este dată de traseele cultural-istorice german și român. Aparent similare, cele două limbaje social-politice includ și diferențe care merită întreaga atenție.

Koselleck observă că ritmurile temporale ale istoriei se modifică, atrăgînd discontinuități, întreruperea vechilor reflexe în beneficiul gîndirii și acțiunii înnoitoare. Dacă în cazul limbii germane înțelesul conceptelor trimite la o reașezare a lucrurilor și a oamenilor, iar istoria contemporană a Germaniei indică transformări accelerate, în cazul conceptelor fundamentale românești și al istoriei recente a României limbajele social-politice indică reacții întîrziate, schimbări lente și parțiale. Prin urmare, traducerea lui Koselleck presupune un interes acordat teoriei și filozofiei istoriei, esențial atunci cînd naraţiunea ideilor transcende propria cultură, căutînd s-o facă vizibilă, tangibilă, aplicabilă și în alte culturi. Tocmai de aceea, traducerea lui Koselleck în limba română se cere însoțită de explicații privind sensul conceptelor fundamentale în cele două limbi, sens generat de experiențele temporale și spațiale asimetrice. Fiind vorba de o provocare în sine, ea prespune corelare și echivalare terminologică, precum și o interpretare. E ceea ce ne-am propus atunci cînd am tradus conceptul de Geschichte (Reinhart Koselleck, Conceptul de istorie, Iași, 2005).

Deși există preocupări pentru istoria conceptuală în context românesc și o sensibilitate intelectuală față de problemele de limbaj, o astfel de cercetare a rămas în atenția unui număr restrîns de cercetători din România. Problematizarea faptelor, inexistența conceptului regulator cu funcții sociale și politice e legată de absența reevaluărilor și a rescrierii istoriei naționale atît după război, cît și după căderea comunismului. Multe dintre conceptele din lexiconul Geschichtliche Grundbegriffe. Historisches Lexikon zur politisch-sozialen Sprache in Deutschland [(Concepte istorice fundamentale. Lexiconul istoric privind limbajul social-politic german), ed. O. Brunner, W. Conze, R. Koselleck, Stuttgart, 1972-1997 (GG)] sînt migratoare și sînt importante pentru toate culturile din fostele state comuniste sau național-comuniste. Cît despre conceptul Geschichte (istorie), el are prioritate în istoriografiile est-europene, de îndată ce în cadrul lor se cere regîndită și rescrisă istoria în temeiul vocabularului social-politic al secolului al XXI-lea. Văzută din perspectiva temporalității și a spațialității, istoria se cere a fi rescrisă continuu. Conceptele germane traduse în limba română – exemplele Geschichte (istorie) și Revolution (revoluție) de care m-am ocupat –, presupun preocuparea specială pentru semnificațiile lor în cele două limbi, germana și româna. Mă refer la familiarizarea cu geografia variabilă a Europei Centrale și de Sud-Est; la înțelegerea limbajelor administrativ-politice din secolele anterioare; la identificarea interferențelor culturale austro-germano-maghiaro-române din Transilvania, Banat, Bucovina; la cercetarea locului și rolului religiilor romano-catolică și evanghelico-luterană, respectiv la întîlnirile lor cu religia majoritar ortodoxă din regiunile României de astăzi. În același sens, e utilă cunoașterea procesului de modernizare a limbii în mediile intelectuale românești din Transilvania în contact cu Aufklärung-ul germano-austriac şi cu Sturm und Drang-ul germano-prusian. Cît despre conceptele migratoare care vin în întîmpinarea unui astfel de demers, cîteva exemple sînt edificatoare: „cărturar”, „luminare”, „disciplină/ordine”, „continuitate”, „cultură”, „etnie”, „etnocultură, „naţiune culturală”, „stat”, „naţiune”.

Pornind de la experiența traducerii lui Koselleck, împreună cu colegul Armin Heinen de la Universitatea din Aachen, am editat volumul colectiv Istoria României prin concepte. Perspective alternative asupra limbajelor social-politice (Iași, 2010) la care au colaborat 16 cercetători din universități germane, americane, franceze, ungare și românești – și în care am analizat semnificațiile conceptelor de „națiune”, „popor”, „progres”, „proprietate”, „liberalism”, „educație”, „tranziție” ș.a. Am insistat asupra faptului că majoritatea noțiunilor și conceptelor românești datează din secolul al XIX-lea și că mulți istorici, filologi, sociologi, politologi folosesc și astăzi vechea lor semnificație. Totodată, am constatat că neînțelegerile, disputele, reacțiile din dezbaterile publice din ultimele decenii sînt provocate de o improprie așezare terminologică, de ambiguități sau sensuri greșit înțelese, incompatibile cu limbajele social-politice de astăzi.

Traducîndu-l pe Koselleck în limba română, am găsit că e esențial vocabularul prin care evaluăm trecutul și prezentul, respectiv cum anume limbajele pot influența proiectele de viitor. Prin conceptul Geschichte (Istorie) am subliniat rolul istoriei conceptuale pentru România post-1989, precum și urgența redefinirii istoriografiei române în context european, respectiv îmbogățirea vocabularului și rescrierea istoriei naționale dintr‑o nouă perspectivă. În cultura română marcată de un etnonaționalism romantic și de un comunism inspirat de stalinism și balcanism, istoria conceptelor și istoria conceptuală trebuie să devină o prioritate. La un astfel de proiect m-am gîndit atunci cînd am realizat amintita traducere și invocatul volum colectiv. Practica istoriei va contribui la clarificarea identitară a națiunii și a reprezentărilor societății civile, generînd o înțelegere critic-rațională a trecutului și o cultură politică pluralistă, deschisă spre viitor. Cît despre istoria limbajelor europene, rămâne un deziderat cercetarea și identificarea conceptelor migratoare care primesc noi sensuri în funcție de limbă, istorii și geografii ale locului. Translările din GG contribuie la extensia continentală și transcontinentală a istoriei conceptelor fundamentale. În cazul Europei, conceptele explică multi – și interculturalitatea, valorificînd atît diversitatea, cît și sensul comun al moștenirilor locale, regionale și naționale. În fine, referințele la Koselleck și la Lexikon devin utile multor alte culturi, surclasînd înțelesul vechilor limbaje social-politice, respectiv stimulînd înnoirea lor.

Cercetarea și (re)scrierea continuă a istoriei

Tensiunea dintre spațiul experienței și orizontul așteptărilor explică necesitatea unei interpretări istorice contextualizate a limbajului folosit în fiecare caz. E ceea ce se aplică, de exemplu, în privința angajaților Securității comuniste din România. Aceștia nu erau obligați să demonstreze corectitudinea informațiilor lor, neputînd fi contraziși de cineva (o trăsătură specifică regimurilor totalitare). Nu existau instituții ale statului care să controleze faptele, notele și mesajele Securității. În consecință, documentele provenind din arhiva amintitei instituții necesită o analiză lingvistică din partea istoricilor, a profesioniștilor în științele umaniste și social-politice. Examinarea logicii lingvistice specifică serviciului de securitate al statului național-comunist român arată diferențe majore între limbajul angajaților acestuia și limbajul societății. Pentru a înțelege și mai exact diferențele amintite, se cere analizat și rolul jucat de limbajul partidului comunist, ceea ce presupune cercetarea a trei „limbi”. Se poate susține cu suficiente argumente că în timpul regimului național-comunist din România nu exista un discurs comun. Afirmația potrivit căreia „X a spus cutare lucru despre cutare persoană” ori „X a spus asta și asta” nu e legată de realitate, nu provine dintr-un anume mediu social, nici măcar din limbajul cotidian al epocii. E un limbaj artificial, particularizînd o instituție aflată în slujba puterii, punînd în aplicare ideile și legile statului totalitar ce pedepsea ori excludea diferențele de orice fel. E vorba aici de o logică a limbajului (spațiul experienței, orizontul așteptării) construită de instituția totalitară însăși. Cu alte cuvinte, arhiva serviciului Securității statului național-comunist – transferată după 1989 Consiliului Național de Studiere a Arhivelor Securității (CNSAS), instituție cu statut juridic propriu și a cărei conducere e numită de partidele politice – nu ajută la diagnosticarea realității social-politice, informațiile din documentele ei nefiind corecte. Cît privește suprapunerile conceptuale identificate în vocabularul din piesele de arhivă, ele indică modernizarea statală incompletă. E un alt motiv pentru ca să încurajăm cercetările competente, putînd contribui la înțelegerea nuanțată a oamenilor și a lucrurilor, a realităților unui timp în care obsesia secretelor, interdicțiile și manipularea prin minciuni făceau parte din doctrina oficială. Regimurile totalitare creează spații de experiență și orizonturi de așteptare care trebuie examinate prin prisma propriului lor context lingvistico-politic, mai ales că limbajele instituționale devin principalul instrument de constrîngere, subminînd dezvoltarea relațiilor interumane. E și acesta un motiv pentru a înțelege de ce traducerea lui Koselleck deschide perspective novatoare în cazul istoriei României şi a timpului modernităţii la români. Sînt convins că astfel vor fi mai lesne de examinat arderea etapelor petrecută în faza de formare a statului-naţiune, precum și orientările ideologice din cursul secolului al XX-lea care au condus la instaurarea a două regimuri politice totalitare unul după altul.

Dacă Reinhart Koselleck a fost interesat mai ales de transformarea lingvistică din perioada de tranziţie a lumii germane cuprinsă între anii 1750 şi 1850, atent fiind la conceptele ce reflectă o gîndire modernă precum Aufklärung (iluminism) ca teorie culturală, reformă, progres, revoluţie, romantism, idealism, privilegiu, libertate, viitor etc., abordarea pe care am găsit‑o utilă istoriografiei române trimite la concepte care descriu procesul neterminat al modernizării într-un spațiu în care contradicţiile sociale merg mînă în mînă cu asimetria gîndirii și acțiunii politice şi cu modul în care acestea se oglindesc în formele lingvistice. În loc de concluzie, un aspect esențial: în traducerea lui Koselleck am avut în vedere ideea istoricului cum că rescrierea și reconstrucția trecutului trebuie să țină seama de diversele contexte, dar și de „experiența istoriei”, „semantica istorică”, „orizontul așteptării” și „regimul istoricității”. Pornind de la acestea și ținînd seama de biografia personală a istoricului, interpretarea științifică a istoriei se face dinspre prezent incluzînd acțiunile umane transmise de structurile sociale și temporale. Astfel, cunoașterea rezultată devine relevantă pentru contemporanii noștri.

Succesul internațional al lui Koselleck și al istoriografiei germane

În pofida faptului că istoria conceptelor și teoria istoriei a lui Koselleck au fost mult timp ignorate în Germania, impactul operei koselleckiene în context internațional e impresionant. Kritik und Krise (Critică și criză) și Vergangene Zukunft (Viitorul trecut) au fost traduse în mai multe limbi îndată după apariția lor în limba germană, în vreme ce Geschichtliche Grundbegriffe (GG) a servit ca model unanim de cercetare în științele umaniste profesate în Europa și în cele două Americi. Teoretizarea istoriei așa cum e documentată și proiectată de Koselleck în GG e cel mai mare succes internațional al istoriografiei germane postbelice (Melvin Richter).

Ceea ce particularizează studiile lui Koselleck nu se datorează doar acumulărilor cantitative şi calitative şi nici exclusiv rezultatelor produse de curentele de secol al XX-lea precum istoria mentalităţilor, istoria cotidianului, istoria socială şi istoria culturală. El avansează o înțelegere proprie privind istoria ca atare şi discursul despre istorie. O face prelucrînd într-un mod particular informaţiile, evenimentele şi gîndirea predecesorilor; o face prin prisma timpului, a deschiderii faţă de valorile universale, prin asumarea priorităţilor lumii de azi și mai ales prin filtrul biografiei și al memoriei individuale. Koselleck are conştiinţa faptului că demonstraţiile istorice devin, cu destul de mare uşurinţă, ambivalente. El caută să identifice relația dintre teorie, evenimente și experiențele de viață, acordînd un interes deosebit diferenţei dintre realitatea istorică şi limbă, dintre eveniment şi limba folosită spre a-l reprezenta. În acest sens, opera sa converge cu acelea ale lui Foucault, Derrida, Barthes. Evaluările istoricului evidențiază rolul fundamental al teoriei istoriei. În contextul exceselor interpretative ale istoriei cu urmări în gîndirea politică, el e preocupat de reaşezarea metodologică a ştiinţelor umaniste. Comparativ cu începutul secolului al XX-lea, cînd ideologia culturalistă a fost determinantă în înţelegerea trecutului și viitorului, Koselleck preferă o hermeneutică a textului din care rezultă latura formatoare a conceptelor, aportul lor la cunoaşterea trecutului prin problemele ce confruntă societatea. Tocmai de aceea l-a interesat identificarea motivelor care au transformat istoria într-un „concept regulator” modern.

Reconstruind evoluția germană a conceptelor, Koselleck a avut ca principal scop un control mai bun asupra vocabularului pe care îl folosim în experiențele noastre privind realitatea politică. Istoria conceptelor politice s-a implicat de la început în elaborarea unei teorii cuprinzătoare a istoriei și a conceptelor care depășesc presupunerile istoriciste ale istoriei intelectuale germane. În GG (Lexicon), Vergangene Zukunft (Viitorul trecut) și Zeitschichten (Straturi temporale), preocuparea lui Koselleck s-a îndreptat spre diversitatea de sensuri ce i s-a atribuit istoriei de-a lungul timpului și care a necesitat re-descoperirea legăturii dintre istorie şi limbă. Influenţînd relaţiile sociale, gîndirea şi acţiunea politică, manifestările religioase, raportul istorie-limbă a stimulat o mai bună înţelegere a experiențelor și a textelor preocupate de problemele omului. Koselleck a subliniat influenţa istoriei dreptului asupra economiei, religiei, literaturii, limbii, probînd o remarcabilă originalitate prin afirmarea unei „voci particulare” între teorie şi practica istorică, filozofie și lingvistică, antropologie şi teorie politică. Atent la ceea ce se petrece în jurul său, Koselleck e preocupat la fel de mult de orientarea lumii în asnsamblu. În cazul lui în mod special, teoria istoriei e influențată de biografia personală, de perspectivele generate de propria-i viață. De aici și preocuparea pentru înțelegerea gîndirii sale originale. În fapt, scrierea istoriei primește prin opera koselleckiană un impuls provocator în cel mai bun sens al cuvîntului. Beneficiile se regăsesc în diversitatea interogațiilor, în bogăția de analize și interpretări pluri- și interdisciplinare care i-au urmat: „Este vorba de o accelerare prezentă peste tot și care face ca experiența actuală a timpului să fie distinctă față de toate cele anterioare” (Zeitschichten, 2000, p.162). Koselleck înţelesese mai devreme decît alţii că omenirea a intrat într-o fază de globalizare a istoriei şi că centrele de acţiune europene s-au multiplicat şi răspîndit în întreaga lume. Politica, economia, reproducerea populației s-au accelerat, de unde rezultă o altă percepție a trecerii timpului.

Biografia personală vs. mărturiile făptuitorilor răului

Reevaluarea relației dintre experiență și istoriografie

Dincolo de alegerea « posibilităţilor, a plauzibilităţilor care ni se oferă şi despre care trebuie să cugetăm », în joc e capacitatea de a decide, de a recunoaşte permanentizarea luptei dintre ideea de a învinge şi aceea de a fi învins, luptă vizibilă de-a lungul întregii istorii umane. În cazul lui Koselleck se cer a fi luate în considerare vitezele de accelerare şi dezaccelerare ale temporalității, funcţii matrice în cadrul evenimentelor istorice, dar şi forţa cauzală în determinarea realităţii sociale. Realitatea istorică este o realitate socială, motiv pentru care cunoaşterea istorică e precedată de o reflecţie teoretică, ceea ce reprezintă temeiul întregului demers, conştiinţa critică fiind un răspuns la prăpastia dintre evenimentul istoric şi limba folosită spre a-l reprezenta (Hayden White, Prefață la Reinhart Koselleck, The Practice of Conceptual History/Practica istoriei conceptuale, 2002, p. XIII). Pornind de la principiile organizării materialului istoric, de la înţelegerea temporalităţii și a structurilor repetitive ale istoriei, Koselleck introduce criterii prin care verifică afirmaţiile scrierilor anterioare, precum şi propriile ipoteze. Importante sînt spiritul analitic; selecţia şi exacta ordonare a informaţiilor în funcţie de tematică; distincţia dintre metodele şi sugestiile venite dinspre ştiinţele naturii şi acelea aparţinînd ştiinţelor omului.

De referință sînt cele două categorii prin care Koselleck examinează trecutul: spațiul experienței și orizontul așteptării, ambele contribuind decisiv la reorientarea studiilor umaniste și social-politice prin înțelegerea omului, comunității și ideologiilor în care trecutul și viitorul se interferează. Ele sînt categorii prin care cercetarea empirică recuperează evenimentele concrete și clarifică mișcările social-politice. Prin cele două categorii – spațiul experienței și orizontul așteptării – istoricul stabilește legătura interioară a evenimentelor, evidențiind crimele săvîrșite în numele ideologiilor și regimurilor politice totalitare ale secolului al XX-lea. Descrierile, monumentele și simbolistica lor indică marile tragedii – Holocaustul și Gulagul – care se cer a fi privite și prin prisma experiențelor personale. Koselleck insistă asupra pluralității evenimentelor, context în care subliniază importanța cunoașterii făptuitorilor răului – naziști, fasciști și comuniști –, precum și complexitatea și reverberațiile lor de-a lungul timpului.

Reacțiile critice formulate de Koselleck au debutat atunci cînd s-au comemorat cinci decenii de la sfîrșitul celui de-al doilea război mondial. În acel context, el pledează pentru o memorie individuală și contra unei memorii colective a trecutului, fiind în total dezacord cu faptul că statul, omul politic, formatorul opiniei civice impun înțelesul istoriei printr-o politică oficială a memoriei. Koselleck arată cît de importantă e depăşirea conţinutului tradiţional, atotputernicia sacralităţii istoriei. În regîndirea şi rescrierea trecutului include o nouă politică a memoriei. Interdisciplinaritatea şi rezultatele cercetărilor i-au prilejuit reevaluarea relaţiei dintre experienţă şi istoriografie, dînd un nou înțeles faptelor și fenomenelor din trecut. El susține că politica este inspirată de controversele istoricilor, subliniind că arhivele nu sunt în totalitate relevante pentru cercetarea și cunoașterea trecutului, că nu au nimic de-a face cu senzualitatea umană și că nu pot reproduce niciodată individualul, biografia personală. Cu atât mai puțin atunci când este vorba despre evenimentele și crimele comise de regimurile totalitare, a căror dogmatică a falsificat realitățile. Din cauza controverselor de metodă, dar și a necunoașterii frecvente a rolului conceptelor în reforma vocabularului și a gândirii social-politice, istoria a rămas o disciplină nu doar a disputelor, ci și a ideilor prin care se propagă ideologiile autorității statale. Tragediile trecutului – mai ales ale trecutului recent, încă viu în memoria supraviețuitorilor săi – nu pot fi ascunse sau transferate de îndată ce experiențele personale sunt luate în considerare.

În același mod pot fi explicate crizele identitare ale istoricilor din Europa de Est, carențele scrierilor lor, respectiv impactul lor asupra gîndirii politice în deceniile comunismului stalinist și național-comunist, precum și în cele ulterioare acestora. Cu alte cuvinte, perspectiva novatoare imprimată de GG îmi pare utilă și „celeilalte Europe” (the other Europe) și ea trebuie să debuteze cu studiul noțiunilor, conceptelor, limbajelor și ideologiilor radicale din secolul anterior. Retrospectivele nu se pot baza doar pe izvoarele lăsate mărturie de făptuitorii răului. Dosarele din arhivele instituțiilor politice totalitare probează o artă a manipulării, sînt bogate în note, informații și mesaje specifice politicilor radicale. Documentele, o dată transferate de la un regim la altul, servesc construirii memoriei oficiale a noii puteri politice și diseminării ei în colectivitate. În felul acesta se perpetuează o falsă, de nedorit imagine asupra trecutului. Mă întreb – la fel ca alți istorici – dacă în amintitele condiții mai poate fi omologată metoda de cercetare pozitivistă a lui Leopold von Ranke din care să rezulte o istorie „așa cum a fost cu adevărat?” (Timothy Garton Ash, The File. A Personal History/Dosarul. O istorie personală), Londra, 1997, p. 230-231). Întrebarea rezultă în urma lecturii pieselor documentare provenind din arhiva STASI referitoare la stagiul său de cercetare în DDR înainte de 1989, prin care istoricul britanic arată cum fictivele informații existente în dosarul său și prejudecățile vehiculate se substituie realității.       

Puterea subversivă a memoriei individuale

Revoltele lui Koselleck față de interpretările partizane sau confuze ale istoriei se explică prin faptul că politicul se substituie cercetătorului. Tocmai de aceea, istoricul propune o revizuire, rolul memoriei individuale fiind fundamental în chestionarea conflictelor din trecut și din prezent. Aceasta pentru că experiențele se articulează complet diferit de la individ la individ, ceea ce e valabil de la istoriile lui Herodot pînă la istoriile moderne despre teroare. Categoriile opozante, „devreme-tîrziu”, „interior-exterior”, „sus-jos”, prin care se desfășoară cercetarea contribuie la definirea conflictului, a rupturilor structurale generate de acesta. Istoricul susține că o teorie a conflictului posibil e aplicabilă în orice context, noile conflicte izbucnind la un alt nivel comparativ cu precedentele. Atunci cînd spune că nu e posibilă istoria ca totalitate, că nu poate fi văzută ca eveniment lingvistic, Koselleck are în vedere experiențele propriei vieți. Are în minte anul (1945) încheierii celui de-al doilea război mondial, cînd „nu știa că americanii vor preda rușilor toţi prizonierii” între care se număra și el și cînd mărșăluind pînă la Auschwitz descoperă că milioane de oameni fuseseră gazați în cuptoare. Și-a dat seama că astfel de fapte sunt imposibil de inventat, că „fluxurile de lavă îi îngheață în memorie” și că acolo e adevărul istoric. Experiențele de acest fel îi trezesc toate simțurile, nefiind nevoie de niciun efort de rememorare ((vezi mărturia în Contributions to the History of Concepts, vol. 15, nr. 2, 2020, p. 1–6). Deși l-a marcat mai ales Stalingradul și experiența personală ca soldat în armata nazistă pînă la sfîrșitul războiului, a conștientizat Holocaustul, exterminarea în masă a evreilor, a prietenilor și asociaților lor atunci cînd revenind în Germania în 1945 ca prizonier al sovieticilor a intrat în barăcile de la Birkenau. De aici observația că pluralitatea istoriilor secolului al XX-lea trebuie văzută și înțeleasă prin diversitatea istoriilor personale/individuale. Acesta e argumentul prin care susține că invocatele istorii nu permit o interpretare comună, ci fiecare ar trebui să fie una distinctă. În anul 1993 a participat la dezbaterea privind memorialul Germaniei reunificate. Potrivit istoricului, titlul memorialului, „Victimele războiului și ale dictaturii” (Neue Wache), ignora absurditatea crimelor în masă. În acel context, Koselleck a cerut ca inscripția să fie schimbată în „Pentru cei morți: căzuți, uciși, gazați, dispăruți”. El atrăgea atenția asupra importanței recunoașterii diferitelor experiențe personale ale oamenilor, insistînd totodată asupra reconcilierii cu istoriile plurale ale trecutului Germaniei. Mai întîi, Gulagul, apoi, Holocaustul, l-au marcat pe viață, de unde și viziunea potrivit căreia fiecare istorie ar trebui să fie una distinctă. Koselleck e istoricul care explică profund și credibil trauma secolului al XX-lea, ruptura dintre „noi” și „voi”, marginalizarea celui cu trăsături particulare ce nu aparține majorității, eliminarea „străinului din interior”.

Istoricul poartă amprenta familiei, a mediilor sociale și intelectuale în care s-a format, orientarea sa fiind posibil de înțeles în funcție de evenimentele trăite, precum și în funcție de legislația, administrația și politicile statale din cursul vieții sale. Toate acestea exercită o influență asupra discursului său. E adevărat că cercetarea îi pretinde lecturi, selecția și critica izvoarelor, descrierea corectă a temelor, raționamente întemeiate pe argumente, etc. În afara acestora, există însă experiențele biografice, singulare, irepetabile și nenarabile. Unele dintre ele sînt legate de emoții, de suferință, de intuiții, de sentimente care își lasă amprenta asupra sufletului și dau naștere la perspective generative, vizionare. Altele, au o legătură invizibilă cu memoria, explicabilă fiind prin sensibilitatea și reacția față de mirosuri. Cu cît acestea sînt mai puternice, cu atît rememorarea lor devine singulară și permanentă. Înțelegem astfel că memoria individuală joacă un rol esențial, neputînd fi înlocuită de sursele scrise, de mărturiile și experiențele altora. Ea nu poate fi reprodusă de mass-media și nici de o cultură a memoriei subordonată instituțiilor oficiale. Tocmai de aceea istoricul însoțește analizele și interpretările raționale cu informații și idei rezultate din conștientizarea tragediilor războiului, din intensitatea emoțiilor și din intuiții, din referințe la locul și universul uman în care s-a născut. Gorlitz, orașul său natal, e unul transfrontalier, avînd un patrimoniu cultural plural și în care a fost posibilă fuziunea orizonturilor Estului și Vestului Europei. Relația dintre experiențele asimilate, memorie și istoriografie explică aplecarea constantă spre înnoirea limbajelor, iar dialogul și controversele evidențiază aspirația rescrierii continue a istoriei, respectiv tentația reformării gîndirii politice. Memoria individuală devine o putere subversivă, prin ea Koselleck găsind că e posibilă înțelegerea și recunoașterea istoriilor unui stat și a unei națiuni.

Ce interferențe a avut istoriografia cu ideologiile lumii moderne și, în special, cu cele ale sistemelor politice totalitare din secolul XX? Este utilă astăzi viziunea multiperspectivistă a istoriei? Dincolo de schimbările și declarațiile administrative, există multe exemple – mai ales în fostele state comuniste – de interpretare a trecutului care arată continuitatea de la un sistem politic la altul. Există, de asemenea, conservarea memoriei colective printr-o politică oficială a acesteia. Koselleck a observat că separarea de modul de gîndire moștenit din trecut se produce lent și doar parțial. Pentru o reformă, el arată de ce e important refuzul conținutului tradițional al discursului istoric, omnipotența lui. Pentru a depăși erorile culturale, juridice și politice, el arată cum regîndirea și rescrierea trecutului sînt esențiale, respectiv de ce o nouă politică a memoriei e importantă în schimbarea mentalităților.